Considerații cu privire la dispozițiile legale ce stabilesc acordarea concediului de odihnă al salariaților din sistemul bugetar. Rolul dialogului social în armonizarea normelor

Its compulsory that in the national law, the regulation of the right to rest leave must be established in rules empowerd at the law level, in clear rules, which do not conflict with the fundamental rights provided for by the European Charter of Human Rights, the Constitution or the rights provided for by Law No. 53/2003 republished – Labour Code, with subsequent amendments and additions.

In recent times, we are witnessing an administrative practice which results in the impairment of the right to rest leave when related to certain categories of employees, which the holders acquire with the acquisition of the status of employee on labour contract, on the basis of rules positioned lower in the hierarchy of normative acts compared to the rules of law guaranteeing the right to rest leave.

If the provisions of Labour Code, as well as the provisions of the collective labour contract under law No. 62/2011 of the social dialogue – republished, with subsequent amendments and additions apply to workers employed in the private system, in the public system there is some doubt as to the actual extent of the right to rest leave due to the fact that public institutions continue to base their legal opinions on the provisions of Gov. Decision no. 250/1992 on rest leave and other leave of employees of the public administration, of the special autonomous regions and of the republished budgetary units, with subsequent amendments and additions.

În legislația națională reglementarea dreptului la concediul de odihnă trebuie să își regăsească sediul în norme cu putere de lege, în norme clare, care să nu vină în contradicție cu drepturile fundamentale prevăzute de Carta Europeană a Drepturilor Omului, de Constituție sau cu drepturile prevăzute de Legea nr. 53/2003 republicată – Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare.

În ultima perioadă, am asistat la o practică administrativă ce a avut ca rezultat afectarea dreptului unor categorii de salariați la concediul de odihnă, drept pe care titularii îl dobândesc odată cu dobândirea calității de salariat în baza unui contract individual de muncă, pe baza unor norme poziționate inferior în ierarhia actelor normative față de normele cu putere de lege care garantează dreptul la concediul de odihnă.

Dacă pentru salariații angajați în sistemul privat se aplică dispozițiile Legii nr. 53/2003 republicată – Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, precum și prevederile contractului colectiv de muncă în condițiile Legii nr. 62/2011 a dialogului social – republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sistemul public există unele dubii cu privire la întinderea efectivă a dreptului la concediul de odihnă datorită faptului că instituțiile publice continuă să își fundamenteze opiniile juridice pe dispozițiile H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare republicată, cu modificările și completările ulterioare.